Arta gotică a apărut în Franța în prima jumătate a secolului al XII-lea și s-a răspândit în vestul Europei (Anglia, Flandra, Spania) și centrul Europei (țările germanice, Cehia, Polonia). În România, arta gotică a pătruns prin secolele XIII-XIV, mai ales în Transilvania (prin monumente) și Moldova (elemente decorative). Parisul este focarul principal al artei gotice, de unde strălucirea sa se propagă în întreaga Europă.

 

Numit și stilul arcului ascuțit, stilul gotic se naște din arta romanică sub influența Cruciadelor, a scolasticii și a misticismului religios.

 

Termenul gotic a fost introdus de celebrul arhitect și istoric de artă italian Giorgio Vasari, biograful celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italieni, în anul 1550, care făcea aluzie la tribul germanic al goților, pentru a defini o cultură de nivel inferior, o subcultură, cu alte cuvinte, barbară: acești goți, acești barbari care nu cunoșteau nimic din tradiția adevărată și-au creat un stil al lor, care se rezumă la un haos de săgeți, turnulețe, ornamente caraghioase și adaosuri de prisos, din care frumusețea clasică, simplă este cu totul înlăturată.

 

Dezvoltarea artei gotice este strâns legată de cea a societății feudale, de înflorirea și dezvoltarea orașelor, ce se întreceau între ele prin construirea de monumente cât mai grandioase. Și să nu uităm că goticul evoluează într-o societate de tip catolic, în care credința are un rol important, ceea ce duce la construirea de numeroase biserici și catedrale.

         

Gloria stilului gotic sunt catedralele, dar stilul gotic se regăsește și în construcții civile și militare, în palate comunale, în primării și palate de justiție.

În catedrale sunt concentrate aproape toate ramurile artei: sculptură, pictură, artele decorative, mobilier, vitralii, textile.

 

Despre catedrala gotică s-a spus că ar fi asemenea unei Biblii în piatră sau unei Istorii a lumii, deoarece multitudinea de personaje pare să ilustreze atât teme inspirate din biblie, cât și aspecte contemporane, inspirate din viața trăită de artiști.

 

Stilul gotic este caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte și zvelte, prin arcuri butante și bolți ogivale, prin contraforturi și vitralii.

 

Aparent fragile, edificiile gotice sunt foarte rezistente prin scheletul ferm al clădirii mai mult decât prin masivitatea pereților. Interiorul este prevăzut cu stâlpi înalți și puternici, ce dau impresia de eleganță sobră. Prin turnurile lor avântate și portalurile splendide, catedralele gotice fac, privite din exterior, o impresie deosebită, însă mai puternic impresionează prin interiorul lor, prin spațiul aerian, imaterial, în care ochiul privitorului nu întâlnește forme masive.

 

În ceea ce privește volumul și înălțimea, catedralele gotice le depășesc cu mult pe cele mai mari catedrale romanice: privirea nu se lovește de forme masive aflate în penumbră, ci îmbrățișează dintr-odată întregul spațiu. (...) În catedrala gotică, toate elementele se află în diferite corelații: arcurile nu reunesc numai sprijinele, ci iau parte și la tendința ascendentă dominantă și încadrează cele mai felurite perspective (...) în felul cum a fost concepută construcția arcadei se oglindește intenția din ce în ce mai accentuată a culturii medievale de a ține seamă de factorii psihologici în vederea realizării țelurilor ei ideologice.

 

Amintim catedralele din Franța (Paris, Reims, Rouen, Chartres, Amiens), din Spania (Burgos), din Anglia (Worcester, Wells), din Germania (Köln, Bamberg).

 

În Franța, stilul gotic a cunoscut trei etape: gotic lanceolat, gotic radiant și gotic flamboiant.

Prima etapă a goticului, stilul lanceolat, a avut drept caracteristică prezența turlelor-clopotniță, în formă de lance. Ascuțite, înalte, acestea dădeau impresia generală a sensului ascensional și asigurau caracterul de desfășurare pe verticală a edificiului. Exemple: catedrala din Chartres, Saint Denis din Paris.

 

Stilul radiant (rayonnant) este caracterizat prin razele care pleacă de la ferestrele sub formă de rozetă. Catedrala Notre-Dame din Paris (construită între anii 1163 și 1245, restaurată în secolul al XIV-lea) este considerată monumentul clasic al stilului gotic, capodopera goticului radiant. Toate reperele dimensionale respectă corespondențele geometrice ce converg spre centrul compozițional al structurii (rozeta).

 

Stilului flamboaiant îi este caracteristică bolta cu ogive în care arcele se pierd direct în stâlp fără să se sprijine pe un capitel. Este o abundență a decorării fațadelor cu sculpturi în relief și ronde-bosse, o adevărată dantelărie de piatră, dominarea golului asupra plinului fațadelor și acoperirea golului cu vitralii. Exemple: catedralele din Amiens, din Reims sau catedrala Westminster din Anglia.

 

În Germania, goticul pătrunde mai târziu, influențat de monumentele franceze. A existat o preferință pentru goticul lanceolat, cu turnuri-clopotnițe foarte ascuțite. Cele mai cunoscute monumente gotice sunt domurile din Köln, Regensburg, Nűrnberg și Bamberg.

În Anglia se dezvoltă un stil gotic propriu, caracteristică fiindu-i masivitatea monumentelor. Principalele edificii gotice de aici sunt catedralele din Canterbury, Wells, Lincoln și Salisbury.

 

În Spania, influența stilului gotic francez apare la catedralele din Burgos și Toledo.

 

În Italia, goticul pătrunde mult mai târziu, această țară rămânând refractară în acest sens, datorită influențelor puternice bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic este domul din Milano, construit pe parcursul a cinci secole. În schimb, în Italia, se găsesc admirabile monumente gotice în arhitectura civilă, printre cele mai cunoscute fiind Palatul Dogilor din Veneția și admirabilul castel Ca d׳Oro (Casa de aur) din Veneția.

 

În România, arta gotică a pătruns în secolele XIII-XIV în Transilvania și se regăsește în Biserica Sf. Bartolomeu și Biserica Neagră din Brașov, în Catedrala Sf. Mihail din Cluj, Castelul de la Bran, Castelul Corvinilor etc. Elemente specifice orașelor gotice se remarcă și în arhitectura civilă din orașele transilvănene Brașov, Sibiu, Sighișoara, prin modul de grupare a cartierelor, prin amenajarea piețelor publice, prin traseele străzilor etc.

 

Sculptura gotică este reprezentată prin statui-coloane pe fațadele bisericilor, înfățișând siluete de regi și profeți, și se caracterizează prin umanizarea personajelor (prezentându-le câteodată în timpul unei convorbiri, pentru a le da o mai mare aparență de realitate), iar arta statuară se definește prin simplitate expresivă, eleganță și zveltețe. Ea s-a manifestat ca o funcție ornamentală a catedralelor și, în special, a portalurilor.

 

Secolele XIV-XV aduc o serie de schimbări în ceea ce privește modul de alegere și tratare a temelor, pe fondul calamităților (Ciuma Neagră, Războiul de 100 de ani) și al propagării curentelor mistice; accentul cade acum pe descrierea spectacolelor suferințelor lumii, înmulțindu-se scenele care redau patimile Mântuitorului sau unele scene macabre. Pe de altă parte, aceste schimbări aduc o mai mare naturalețe și o mai profundă coborâre în aspectele mai direct sentimentale de umanitate. De asemenea se înmulțesc redările de scene cotidiene, de obicei ca teme de zodiac.

 

În ceea ce privește pictura, aceasta rămâne subordonată arhitecturii până în secolul al XV-lea. Faptul că arhitectura gotică a redus suprafețele plane ale pereților, pictura va fi în mare parte eliminată, locul ei fiind luat de vitralii, acestea fiind creația extraordinară a Evului Mediu. Totuși, ansambluri picturale originale au fost realizate de Simone Martini, Matteo Giovanni da Viterbo, Cinabue, Cavallini și Giotto di Bondone (magnificul ansamblu de fresce din Capella Scrovegnidin Padova  capodoperă a picturii din secolul al XIV-lea italian și european).

 

În literatură, goticul s-a manifestat prin romanul ororilor sau romanul negru și a fost cultivat de scriitorii englezi (H. Walpole, Clara Reeve, Ann Radcliffe, G. M. Lewis, Ch. R. Maturin, Charlotte Bronte), în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva iluminismului. De-a lungul evoluției literaturii gotice, un rol semnificativ au jucat E. A. Poe, Lovecraft, Hoffman, Daphne du Maurier, Baudelaire.

 

Literatura gotică, denumită uneori și horror gotică, se crede că a fost inventată de scriitorul englez Horace Walpole, în romanul The Castle of Otranto (Castelul din Otranto), apărut în 1764.

 

Romanul gotic cultivă o atmosferă apăsătoare și morbidă, definită de prezența ruinelor, a castelelor bântuite de stafii și a peisajelor înspăimântătoare și stranii. Nu lipsesc elementele de magie și de supranatural, iar unul dintre motivele des întâlnite în literatura de acest gen îl reprezintă mitul vampirului. Ulterior, din gotic au derivat thrillerul și literatura paranormală. Scriitorul englez Brian Aldiss consideră că literatura science-fiction reprezintă o proiectare în viitor a genului gotic, având în vedere teme precum invențiile uimitoare cu monștri extratereștri, efectuate de savanți excentrici sau nebuni.

 

În muzică, mișcarea Goth a apărut la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80, în Anglia, și s-a răspândit în diferite forme în Europa și în Statele Unite ale Americii. Această mișcare își are rădăcinile în mișcările muzicale punk și new wave, la care s-au adăugat elemente din romanele gotice și din filmele expresioniste germane.

 

Mișcarea Goth se caracterizează, mai ales, printr-un stil sobru spre macabru, estetica vestimentației fiind bazată pe culori întunecate la care se adaugă accesorii și elemente mistice, provocatoare. Ea se manifestă îndeosebi către periferia societății și este uneori asemuită cu satanismul, deși nu are nicio legătură cu acesta sau cu vreun cult religios. Membrii gotici abuzează de simbolurile religioase, mai ales a celor iudeo-creștine, cum ar fi crucifixuri, Steaua lui David etc.

 

Cu toate că a fost disprețuit și batjocorit de Renaștere, goticul a constituit o perioadă de avânt pentru umanitate. Arta gotică a dat lumii capodopere comparabile cu cele mai mari creații ale geniului uman. Epoca artei gotice a fost supusă, de-a lungul istoriei artelor, unor aprige și vehemente contestări, dar a și beneficiat de elogii entuziaste. Pentru arhitectul francez Eugéne Viollet-le-Duc, renumit pentru restaurarea edificiilor medievale, goticul era singura arhitectură originală care a apărut în lume după antichitate.

 

Goticul a creat însă sentimente fără de care arta Renașterii ar fi de neconceput, maeștrii goticului fiind primii care, după secole, au reușit să (re)demonstreze în mod conștient că omul este măsura tuturor lucrurilor, așa cum spunea filozoful grec Protagoras.